POVESTEA DURERII
Atunci când nu înțeleg ce se întâmplă, ce ar trebui să fac, să zic, să compar am impresia că nu mai știu nimic. Că toată cunoașterea mea e nulă, e insuficientă, chiar falsă. Că eu sunt fadă, vulnerabilă și nevoiașă. Și atunci caut în această beznă a minții un om. Un om care să lege ce se întâmplă și să-mi zică “Iată!”. E o zbatere dureroasă, unde timpul se dilată și doare până în măduva oaselor. Dar merg mai departe, cu gânduri teribile, frici, cu speranță. De altfel înapoi e imposibil. Este doar o chestiune de timp și anduranță până se întrevede drumul, prin ceață, prin noapte. Și astfel toate își recapătă treptat valoarea și lumina. Toate! Și cunoaștere, și cine sunt!