De mici învățăm despre Dumnezeu că vrea să facem sau nu ceva, să fii sau nu cumva, sau să gândești sau nu altceva. Dar nu te învață nimeni despre stare, ci îți dau sfaturi și imbolduri cum să ajungi la ea. Iar starea – cea care de fapt contează – dacă ai noroc, o descoperi de mic copil, când râzi singur sub razele dulci ale soarelui. Da, când râzi cu ochii închiși. Când râzi singur știi că nu ai de ce să te temi, nu ai greșit nimic, iar intențiile tale sunt sincere și alocuri ștrengare. Totul – așa cum este – e perfect. E liniște și auzi zgomotele din gospodărie, te pitești prin tufele de mătură și hrean, cânți cu pisicul sau te ascunzi de bunica, care oricum nu te caută, dar te ascunzi. Cu ochii închisi pentru că ai încredere, pentru că ești previzibil și nu prea, dar se știe tot. Eu cred că asta-i starea, și se întâmplă în familie, în perfecta imperfecțiune, în luna lui August.
