Polițist, adjectiv
Anul: 2009 ; Gen: Aventură, Dramă, Polițist,
Politis adjectiv

Sinopsis:

Cristi (Dragoș Bucur) este un polițist dintr-un oraș de provincie care refuză arestarea unui tânăr, pentru că oferă hașiș altor doi colegi de liceu. Conform legii, această faptă ar trebui pedepsită. Cristi crede însă că legea se va schimba, nedorind să aibă pe conștiință viața unui tânăr pe care-l consideră inconștient. Pentru șeful său, (Vlad Ivanov) cuvântul conștiință are alt sens…

Opinii:

Iulia Blaga: Într-unul dintre cele mai bune filme româneşti din toate timpurile, Corneliu Porumboiu pune în discuţie limbajul cinematografic şi însăşi ideea de limbaj prin intermediul unei poveşti cizelate ca un diamant în care societatea postcomunistă transpare în cele mai mici nervúri.

Lui Corneliu Porumboiu nu i-a plăcut ”Babel”, de Alejándro González Iñárritu, prezentat la Cannes în acelaşi an – 2006, în care el a luat Premiul Camera d’Or pentru ”A fost sau n-a fost?”. Dacă vezi al doilea film al românului, înţelegi şi de ce. În ”Poliţist, adjectiv” (titlul a fost preferat celui iniţial, Intermediar), un tânăr poliţist pe nume Cristi (Dragoş Bucur) are o dilemă morală majoră la un caz minor – cel al unui licean turnat de colegul lui că oferă haşiş. Cristi nu vrea să-i facă flagrant adolescentului pentru că nu vrea să-i fure şapte ani din viaţă (nici măcar trei jumate, pentru că se presupune că va ieşi mai repede). Încearcă să tragă de timp, dar nu reuşeşte să-i convingă nici pe procuror, nici pe comandant de adevărul pe care i-l dictează conştiinţa.

Cu un subiect care se rezumă într-o frază, filmul lui Porumboiu e translucid şi tăios atât în limbaj cât şi în substanţă. 99% din el sunt cadre lungi şi reprezintă mai ales urmărirea de către poliţist a celor trei tineri. Fiecare urmărire e închisă de un raport pe care poliţistul îl scrie de mână şi în care notează tot ce am văzut mai devreme pe ecran.

Porumboiu se joacă cu ideea de timp real, dar nu are dorinţa de a da impresia că recrează viaţa reală.

După ce în ”A fost sau n-a fost?”, pleca de la un moment istoric precis, revoluţia din decembrie 1989, pentru a investiga o problemă morală bazată pe o interpretare a unui termen, şi lansând un comentariu filosofic despre ecuaţia centru-periferie însiropat în umor, acum face un film mult mai abstract în care discută validitatea limbajului şi gramatica morală după care se ghidează societatea omenească. O spune şi titlul, cuvintele şi-au tocit sensurile. Substantivul “poliţist” poate fi urmat de orice adjectiv dorim, parţial pentru că meseria respectivă are în ochii noştri un deficit de credibilitate, parţial pentru că nici eroul filmului nu ştie ce calitate să ataşeze în coada profesiei. Dar mai ales pentru că regizorul-scenarist investighează lipsa de autoritate, ca şi alte tare moştenite din comunism, cu aceleaşi instrumente cu care caută să vadă ce validitate mai are limbajul cinematografic.

Ce metaforă mai eficientă ar fi putut găsi pentru lipsa de încredere şi autoritate a sistemului decât faptul că într-o instituţie cum e Poliţia toate birourile (care par să fi rămas, cu tot cu fişetele de metal, de pe vremea comuniştilor), se încuie? E o obsesie cu încuiatul birourilor aproape goale, personajele se întreabă unele pe altele: “Ai cheie? Ai încuiat?”, în timp ce înaintează pe coridoare claustrofobe şi întunecate. Clădirea Poliţiei poate fi văzută şi ca o Românie în mic, cu oameni care te ajută fără să te întrebe de ce şi cu alţi oameni care te ajută, dar numai după ce-şi rezolvă problemele lor şi, oricum, nu înainte de a face o mică demonstraţie de putere.

Reflexele rămase de odinioară nu se opresc aici, dar problema “de fond” e alta. Porumboiu nu face doar un film despre droguri sau despre România postcomunistă, şi nici doar “un film despre limbaj” decât în măsura în care termenul de limbaj defineşte mai mult decât credem.

LIMBÁJ, limbaje, s.n. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele; limbă, grai. 2. Limba unei comunităţi umane istoriceşte constituită. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor şi a gândurilor în cadrul limbii comune sau naţionale. / Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretenţios; limbă obişnuită; b) mijloc, bază de înţelegere. / Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere şi simboluri folosit în programare. [Pl. şi: limbajuri] – Limbă + suf. -aj (după fr. langage). (DEX, 1998)

Inteligenţa filmului (am înţeles că mulţi vorbeau în seara premierei despre un film “inteligent”) stă în faptul că, la fel cu 432, îţi oferă o poveste epurată, dar cu multă substanţă în ea. Asemănarea nu se opreşte aici. Filmul lui Mungiu trata nu despre avort sau comunism, ci despre manipulare, inconştienţă şi (lipsă de) responsabilitate. Porumboiu nu face un film despre droguri sau postcomunism, ci despre însingurare, lipsă de comunicare şi lipsă de repere morale. Iar scena finală, la fel de antologică precum Cina cea de taină din 432 pecetluieşte un film care are şi el o componentă religioasă. Dacă în 432 era vorba de sacrificiu, aici e trădarea, dar Porumboiu – care a plecat de la cazul real al unui tânăr care şi-a trădat propriul frate (Cain şi Abel!) într-o problemă de droguri, şi-a dat seama de-abia la a treia variantă a scenariului că filmul despre poliţistul C(h)risti(c) trebuie să se refere şi la trădarea cuvintelor şi a legilor morale.

Filmul ar trebui văzut de cel puţin două ori, pentru că a doua oară lungimile par mai justificate şi chiar mai scurte (sic). Ritmul pare cel ideal. Cât despre scena finală, confruntarea inteligenţei inimii (Cristi) cu inteligenţa rece, cerebrală a comandantului (Vlad Ivanov) şi cu jemanfişismul mundan dar solidar al lui Nelu, colegul lui Cristi (Ion Stoica), ea e de o limpezime extraordinară.

Deşi este singurul moment din film care poate stârni râsete, ea e de fapt confruntarea unor esenţe, un fel de judecată (de apoi) în care inteligenţa şi autoritatea supremă suprimă orice interpretare personală a legii. Nu întâmplător, Porumboiu introduce după această această scenă partida de tenis cu piciorul, care e o trimitere vădită spre jocul esenţelor din partida mimată de tenis din Blow up, de Michelangelo Antonioni.

Tânărul regizor a ajuns la o maturitate artistică ce te face să spui că de la A fost sau n-a fost? până acum a sărit trei trepte deodată. Actorii joacă fără cusur, scenariul are limpezimea cleştarului, regia e chirurgicală de-a binelea. E foarte posibil ca, fiind atât de bine cizelat şi epurat, filmul să spună mult mai multe decât a fost până şi în intenţia autorului. Oricum, te lasă mut, lucru care se mai întâmplă tot mai rar în cinematograful mondial al zilelor noastre. – Iulia Blaga (Hotnews.ro, iulie 2009)

Taguri: , ,