Italiencele
Anul: 2004 ; Gen: Aventură, Comedie, Dramă,

Sinopsis:

După moartea mamei lor, Jeni și Lenuța s-au săturat de sat, ar vrea și ele la oraș, la bloc, cu apă caldă și privată în casă. Dar până la un asemenea standard de viață ar trebui, mai întâi, să culeagă căpșuni. Și nu oriunde, ci în Spania. Și dacă nu căpșuni, măcar struguri în Italia. Și dacă nici una, nici alta, măcar bărbați în Kossovo, unde Jeni s-ar mărita cu un soldat american. Numai nu înapoi acasă unde tatăl, mai totdeauna cu chef, le ”bate de le sună apa-n cap”. – Tudor Caranfil (”Dicționar universal de filme”, 2008, Ed. Litera, pag. 452)

Două surori, Jeniși Lenuța, fac plajă la marginea satului, pe malul unui râu, așteptând un semnal salvator, care să le scoată din monotonie. Sună pe telefonul mobil Giovani, prietenul celei dintâi. Îi dă o întâlnire la discotecă. Între timp, Gigel, care interpreta rolul Mutului în jocul Călușului, filmat de o echipă de teleaști francezi, fură sutienul lui Jeni, pe care o iubea, deși era însurat cu altă femeie. Se pune în aplicare planul plecării în Spania, la cules de căpșuni. Gigel se opune din răsputeri, legându-și un picior cu lanțul de șina ferată, pentru a opri fuga fetelor. În cele din urmă, trenul pleacă spre Craiova, de unde urmau să pornească spre Italia, mai întâi. Un polițist încearcă să-i oprească din drum, însă, amenințat și mituit, acesta nu reușește. Rămași fără bani, cei patru, surorile, Giovani și asociatul acestuia, se dau drept reporteri, reușind să fure câte ceva de la o mănăstire, după ce descoperiseră jurnalul intim al Lenuței, și după ce, în urma spovedaniei, Jeni ia hotărârea de a se călugări. Trec granița în fosta Iugoslavie, în speranța că vor ajunge la Veneția, în orice caz în Italia, pentru a munci la cules de struguri. Amăgite, fetele se lasă în voia lui Giovani.

Revin în sat, unde tatăl lor se spânzurase. Fără părinți, mama murise și ea cu puțin timp înainte, cele două ”orfeline” fac pomana tatălui lor, hotărâte să dea ascultare tradițiilor locului. Giovani reapare, în campanie electorală, dispus să candideze pentru postul de primar al localității. Jeni îi aplică o bătaie cruntă. Acesta ripostează trimițând un comando pentru a le viola. Scapă, având brusc inspirația de a se declara infectate cu SIDA. Jeni are intenția de a candida și ea pentru primărie, bizuindu-se pe sprijinul femeilor, mai numeroase decât bărbații. Gigel reapare, ca poștaș de astă-dată, mărturisind că încă nu a divorțat. Giovani, intrat în cursa pentru primărie, dornic să se răzbune pentru bătaia încasată de la Jeni, convoacă sătenii spre a le prezenta un film porno, cu cele două în ipostaze de prostituate. Apare Lenuța, plângând. Printre lacrimi, mărturisește adevărul. Giovani le-a vândut unor traficanți de carne vie, la Kosovo, unde au rămas unsprezece luni, sechestrate într-o cameră, obligate să întrețină relații sexuale cu necunoscuți, fără a primi vreun ban. Lenuța renunță să mai candideze. Ar dori să plece la bunica lor, în alt sat, însă, în cele din urmă, plănuiesc începerea reparațiilor la casă și reamenajarea grădinii. – Ioan Lazăr (”Filmele etalon ale cinematografiei românești”, 2009, Ed. Felix Film)

Opinii:

Tudor Caranfil: Debut mai mult decât onorabil al unui cineast care are ceva de spus, nutrind ambiția să lase un amplu portret al țării sale, la început de mileniu. Rostește lucruri tragice cu aparentă lejeritate de vodevil, remarcabil în umor și poezie. Doar spre sfârșitul filmului are loc o fractură interioară, o cotitură nefericită spre melodramă moralizatoare, care-l întoarce, cumva, în trecut, undeva pe aproape de serialul cu boboci realizat cu vreo 30 de ani în urmă de Mircea Moldovan. Dar asta, din fericire, târziu! Echipa de actori e impecabilă, dominată de amplul registru ți inteligența în compoziție a Marei Nicolescu. – Tudor Caranfil (”Dicționar universal de filme”, 2008, Ed. Litera, pag. 452)

Ioan Lazăr: Între un trecut consumat și un viitor incert, două tinere dintr-un sat oltenesc încearcă să ia viața așa cum e și să trăiască intens clipa. Cea mai mare dintre surori, Lenuța, ar fi putut urma o facultate, dar exemplul fostelor colege, care au ales drumul căpșunilor spaniole, o descurajează, preferând aceleași experiențe. Filmul este simptomatic, etalonând sociologic destinul unor generații postrevoluționare, postcomuniste. Era întrucâtva de așteptat ca tot acest balast să fie tratat într-o manieră adecvată, cu o formulă narativă laxă, în măsură să permită înserierea mai multor genuri și subgenuri sub o carapace postmodernă.

Pornim de la imaginea cvasiidilică, a unui spațiu rural cu naiade la râu, dar și cu surprinderea peiajelor ”retro” – a se citi de înapoiere agrară – (vezi câmpul arat, ca acum multe decenii în urmă, cu plugul tras de boi). Un fost primar comunist, mai mereu beat, nu poate supraviețui degringoladei. Un patron se află la discreția angajaților care nu au chef să-i repare tractorul. În locul fierăriei lui Iocan de odinioară, sătenii se adună într-un loc botezat cu noile sintagme – ”Internet cafe. Non Stop. La Talibanu.”

Dezagregarea acestui mediu se produce pe mai multe planuri, folosind ca pretext situația celor două surori. Fuga lor de acasă în paradisul occidental este doar pretextul de a moraliza în manieră tradițională. ”Aici e bine pentru suflet, acolo este bine pentru trup” – iată pilda care circulă în film. Dar nu doar turnura religioasă este altoită paremiologic.

Derapajul lor nu este accentuat numai în zone de comportament deocheat, ci și ca structurare existențială, deși nimic nu lasă să se vadă acolada filosofardă a drumului în viață. Filmul ia, involuntar, aspectul unui road movie, consemnând o parte a drumului, mai mult prin țară, până la trecerea frauduloasă a frontierei. Contează momentele plecării și revenirea. Condamnate la a rămâne acasă, cele două se purifică în urma unui calvar. Desigur, problema este că tot acest tapaj, adevărată cursă cu obstacole, nu este tratat cu seriozitatea unei parafraze moderne. Cineastul-autor încearcă doar să puncteze parametrii dezafectării spiritualității rurale. De aceea ne și trece prin mai multe stiluri stilistice, fără a le explora insistent, dar neputându-le – totuși – ocoli, ele făcând parte din modul de a trăi al lumii românești de azi. Invazia străinilor care fac un film despre Căluș, acolo unde s-a născut Brâncuși, nu are nimic șocant, asimilată în peisaj și amendată chiar. Filmul lor nu poate fi un eseu, nici măcar un scurt metraj etnografic. Sătenii refuză viziunea ce alterează originalul. Nu poate exista Călușul oltenesc fără personajul Mutului. Acesta evadează din documentar, de la locul filmării, mai exact, pentru a-și rezolva o problemă personală, legată de plecarea din sat a iubitei lui adulterine, Jeni. Pe de altă parte, încă în glodul unei tradiții, Gigel respectă interdicția obiectului, aceea de a rămâne mut până la terminarea jocului. Iată, așadar, cum o acoladă ludică parodiază cândva ceva sacru pe aceste meleaguri. Din aceeași cohortă de tratamente localizate face parte, de asemenea, inserția muzicală: de la ritmurile apăsate ale dansului popular (”I-auzi una… I-auzi două”), cu coregrafia lui săltăreață, la melodiile zonei (”Foaie verde măghiran / M-a făcut mama oltean”, ”Colo-n vale-n poieniță / Șade calul lui Gheorghiță”).

Mult zgomot se face în film pornind de la turbulențele unor personaje. Mutul încearcă să oprească trenul, și chiar reușește, în fața unor autorități neputincioase. Polițistul de la circulație este mituit și astfel eliminat din drumul echipei de călători în clandestinitate (fără acte, cu un șofer care a băut etc.). Nu sunt crime pe acest traseu, permițând producerea și altor fapte să le spun scripturale, de astă-dată. Luăm, de pildă, cunoștință de existența unui ”Caiet al sincerității” absolute. Aici Lenuța consemnează opinii personale, dar și faptele penale ale fugarilor. Trecem și la abordarea publicistică, prin reproducerea unor titluri de gazetă, cum ar fi ”Director de liceu, plecat la căpșuni în Spania”. ”Gangsterii” sunt și hoți deghizați, dându-se drept redactori ai unui ziar local. Se înscenează o ceartă în interiorul grupului, fără a se ști cât adevăr încape aici, mai ales în ce privește intenția de a se călugări, anunțată de Jeni. Fug cu obiectele de cult șterpelite.

Părăsim, în fine, teritoriul alarmei morale și sociale (”S.O.S. Salvați satul românesc”, încă o rostire parodică), spre a reveni. Elipsa rezolvă golul epic. Aflăm ce s-a întâmplat printr-o confesiune autoacuzatoare, citită de pe pagina propriului jurnal, de către mezina Lenuța. S-a spulberat astfel visul ei ”american”. În locul salariului gras din țara lui Sam, s-a ales cu o chinuitoare claustrare în interesul traficanților. Se mai încearcă o parafrază, a vendetei (vezi corecția aplicată lui Giovani). Parcurgem și episoade electorale, cu promisiuni de tot felul, unele de-a dreptul hilare.

Sunt multe lucruri care mă fac să cred în postularea incert postmodernă a acestui film, care și prin titlu propune o deghizare, producându-se și aici eșecul unei schimbări de identitate. Dacă punem la socoteală și denumirile unor eroi de-ai locului (Van Damme, Bruce Lee) sau încrustarea pe ecranul românesc, cu aluzii la vorbirea și comportamentul unor noi Păcală, la rândul lor păcăliți, ca și apelarea unor indivizi din off, care se numesc Ipu, de pildă, avem și încrederea de a reutiliza un material cinematografic în altf fel decât al filmului în film (documentarul despre Căluș).

Totul este stufos, sub derapaj estetic, o formulă ce poate deveni ilustrativă pentru surplusul unui material de lucru, iar așa ceva, dacă nu poate fi apreciat ca etalon, rămâne cu siguranță, cum să zic, simptomatic pentru nevoia de altceva, ca ipostază regizorală a evadării din locurile comune, fără a ține seama că o materie excedentară nu poate fi validată doar prin condiția dezarticulării ei.

În totul, acest ghiveci spornic este întrucâtva explicabil. Nu numai pentru societatea românească a momentului, dar și pentru schimbarea de paradigmă a cinematografiei, într-o vreme când tinerii încă se lăsau așteptați cu propuneri originale. Aceasta, să nu uităm, într-un peisaj cultural pentru care copia putea deveni mai de valoare decât originalul. – Ioan Lazăr (”Filmele etalon ale cinematografiei românești”, 2009, Ed. Felix Film)

Taguri: , ,