Despre oameni și melci
Anul: 2012 ; Gen: Aventură, Comedie, Dramă,

Sinopsis:

Un şef de sindicat convinge 1.000 de muncitori să meargă la Bucureşti pentru a dona spermă la o clinică privată. Banii obţinuţi ar trebui să salveze uzina de la faliment şi angajaţii de la şomaj. E România anului 1992, o perioadă confuză, a lipsei reperelor şi, în consecinţă, a ideilor insolite.

1992, Câmpulung Muscel.
Fabrica de maşini ARO a dat faliment şi urmează să fie privatizată într-o săptămână. Va fi cumpărată de o companie franceză care intenţionează să o transforme într-o crescătorie de melci. Dintre cei 3000 de muncitori pe care fabrica îi are în prezent, doar 300 îşi vor păstra locul de muncă.

George Petrescu, liderul de sindicat (soţul Anei, tatăl lui Viorel) trăieşte cu o sumă modică lunară, la fel ca toţi ceilalţi muncitori din oraş. Neputând să doarmă, într-o noapte, vede o reclamă la televizor despre o bancă de spermă care plăteşte 50 dolari pentru fiecare donaţie. Aşa îi vine ideea nebunească de a salva fabrica şi locurile de muncă ale colegilor săi. Dacă 1000 dintre muncitori îşi vând sperma timp de o săptămână, ar putea strânge suficienţi bani pentru a salva fabrica de la faliment. Aşa, ar putea să dea din nou drumul la producţie şi toată lumea ar avea din nou de lucru.

Trivia:

Proiect finanţat de C.N.C. cu 1.635.000 RON în cadrul sesiunii de concurs iunie – iulie 2010.

Despre oameni si melci

Opinii:

Andrei Gorzo: Noul film al lui Tudor Giurgiu, ”Despre oameni şi melci”, e o dramedie socială cu elemente de farsă populistă şi de rom-com, plasată în România anului 1992. Ca şi în ”Senatorul melcilor” (1995) al lui Daneliuc sau în ”Occident” (2002) al lui Mungiu, chipul-emblemă al Estului aflat la prima sa întîlnire cu Vestul îi aparţine lui Dorel Vişan – aici în rol de director al uzinei Aro din Câmpulung Muscel, care tocmai urmează să fie cumpărată de nişte fabricanţi francezi, père et fils (Jean-François Stévenin şi Robinson Stévenin), de conserve de melci. Ca şi muncitorii de la Circul de Stat din ”Ursul” (2011) al lui Dan Chişu, muncitorii de la Aro urzesc planuri năstruşnice de salvare a uzinei – s-o cumpere cu bani împrumutaţi de la sultanul din Brunei, sau cu bani cîştigaţi din donarea de spermă la o nou-apărută şi nemaipomenită clinică bucureşteană ce plăteşte 50 de dolari pe recoltare; ca şi personajelor unei comedii din epocă precum ”Asfalt tango” (1996) a lui Nae Caranfil, capitalismul încă le mai apare plin de cîini cu covrigi în coadă. E poate un pic parşiv din partea lui Giurgiu că, pentru a scoate şi mai tare în evidenţă naivitatea acestei optici, inserează în film fragmente din reportajele dedicate de TVR, la vremea respectivă, primei vizite făcute de Michael Jackson în România – inclusiv la un orfelinat unde, după cum apucă să spună ştiriştii, înainte ca Giurgiu să le-o taie în mijlocul unei fraze, “dragostea lui Michael pentru copii a găsit aici un prilej de a se…”

Dar filmul lui Giurgiu reprezintă o apariţie oarecum aparte (şi poate chiar semnificativă) în peisajul cinematografiei româneşti, prin culorile calde (dar la fel de diferite de cele ale propagandei comuniste ca de cele ale horror-ului plebeianofob marca Pintilie) în care zugrăveşte clasa muncitoare. Odată ce muncitorii de la Aro se deplasează în masă la Bucureşti, ca să-şi vîndă sperma, hăhăiala de teatru de revistă întreţinută pînă atunci de Giurgiu (dar şi temperată în permanenţă de bunul lui gust), pe seama fantezistei lor campanii (muncitorii certîndu-se cu soţiile în faţa camerelor de televiziune sau cerîndu-şi scuze de la ele, în seara de dinaintea plecării, cu formule ca: “În seara asta nu pot, că lucrez pentru export.”) – hăhăiala asta lasă loc unei secvenţe neaşteptat de grave, în care intrepidul lider sindical (Andi Vasluianu) află de la o doctoriţă adevărul crud că spermatozoizii de proletar român (spre deosebire de cei de student danez) nu se numără printre cei mai ceruţi pe piaţa internaţională. Personajul lui Vasluianu e departe de a fi ceea ce înţelegea teoria realismului socialist printr-un “erou pozitiv” (e un comiţător de adultere în serie), dar dumirirea lui că “nu vor să ne recolteze fiindcă sîntem muncitori” (adică o specie inferioară) are patos şi demnitate (în timp ce o altă descoperire tîrzie îi echilibrează relaţia cu soţia într-o manieră satisfăcător de modernă). Un patos şi o demnitate care (alături de alte valori, cum ar fi camaraderia) nu erau chiar atît de uşor de reintrodus în reprezentările cinematografice ale unui clase sociale atît de intensiv idealizate înainte de 1989 şi atît de drastic coborîte după aceea, în filme ca Prea tîrziu (1996) al lui Pintilie, la rangul de subumanitate. Giurgiu şi scenaristul său, Ionuţ Teianu, nu sînt primii cineaşti care încearcă să le reintroducă (tot o încercare se poate considera că a fost şi recenta catastrofă a lui Dan Piţa, Ceva bun de la viaţă), dar o fac, poate, mai apăsat decît alţii, şi folosind cu isteţime o limbă cinematografică (cea a farsei) de largă circulaţie populară.

Mineriada donatorilor de spermă nu constituie focus-ul unic al povestitorilor. Preliminariile ei se derulează în paralel cu dialogul intercultural antamat de Vişan şi de oaspeţii francezi (despre “escargoţi” şi alte chestii drăguţe, dar deja zise) şi cu un subplot romanticomic (derivat din dialogul intercultural şi la rîndul său dulce) implicînd-o pe secretara personajului lui Vişan (o Monica Bîrlădeanu splendid retro-vulgarizată, cu cercei mari şi cîrlionţi roşii) alături de le patron-fils. Poate şi de-aceea, climaxul mineriadei pare să vină repede, dacă nu chiar prematur – e vorba despre episodul în care colectivul muncitoresc pleacă la Bucureşti, petrecut de Giurgiu cu acorduri de Dan Spătaru, după ce s-a strîns sub ghioaga falică a unui statui de domnitor, şi scandează “Gică! Gică!” sub ferestrele clinicii în care sindicalistul e lovit mortal în iluziile lui. După care vine imediat şi deznodămîntul fericit.

”Despre oameni şi melci” nu e o comedie spectaculos de funny, dar e una lucrată solid atît pe personaje (nuanţe, chestii), cît şi pe brizbrizurile retro, şi mai ales una conciliant-incluzivă, la care, în principiu, nici o categorie de public – adică nici o clasă socială – n-ar avea de ce să se simtă subestimată sau neluată în calcul. Indiferent ce soartă comercială va avea, rămîne o tentativă lucidă de a face din cinema-ul românesc şi un cinema de masă – înţeles ca un liant între pături sociale. Ceea ce, la cît de dezbinată a ajuns societatea noastră, e o ambiţie cu nimic mai puţin nobilă, în felul ei, decît ambiţiile lui Cristi Puiu. – Andrei Gorzo (”Dilema Veche”, septembrie 2012)

Taguri: , , , ,